nici turnurle londrei nici tamisa umflată de maree și nici rochia gothic style
nu au folosit la nimic aparatul nu prinde în călătoria asta decât himere sau mici
obiecte umbroase care se rostogolesc printre oameni iar ea nu nu vrea fotografii
fiindcă de mult râsul ei sălbatic rămâne la final sau la întâmplarea pe care
doar o presimte când e în prag și în loc să fugă își trece liniștită mâna prin păr

nici de ochiul de sus
nu îi mai pasă acum
negativul este un pod
între cele două lumi
din care odată ruptă
pleacă pentru o vară
în valize așază doar
memoriile involuntare
agățate dintr-o stație
până în altă stație
aici e oceanul sau nu
aici e capătul ei viu

și dimineața când rupe tot soiul de hârtii se șterge de pereți își amintește tot
ceremonia cafelei adusă pe un platou plin de scoici rădăcina de ghimbir și ramuri
de busuioc mici semințe de pepene cei patru în jurul unei mese de cireș dar
într-un colț stă ascuns același braț cu obiectivul țintit pe ochii ei larg-cenușii
nu era pregătită să se întâmple nici asta iar ploaia a venit să o scoată din încăperi
desculță și să alerge cu o naturalețe pe care niciun obiectiv nu o putea surprinde

nu îmbrățișările tandre
ci exilarea în sufletul
unui bărbat ca un muzeu
sau mai degrabă o casă
memorială unde ar dori
să stea în toate verile
și toate iernile să își
scrie cartea precauțiile
intimitatea creată brusc
înainte de următorul drum

fără destinație fără aeroporturi sau gări fără numele mult așteptat în locul numelui
ales și nici distanțele dintre corpuri nu îi mai spun nimic în serile când își scoate
sandalele negre și hainele una câte una se aruncă pe covor se întinde printre ecouri
se pregătește să uite ce este un hău însă hăul o ascultă ca un bărbat abia întâlnit


*brighton, august 2009