I
n-au fost primiți în casa bunului gospodar decât cei cu beregata învinețită de mușcături
la vremea aceea se vorbea despre neputință ca despre o a doua natură
nu era nimic demn de privit cu atenție acolo
pe dușumeaua curată străluceau umbrele serii
visasem o întâlnire întâmplătoare cu mama undeva între pietrele nordului
și era plin de sânge visul acela

poate doar omul din Lună mai știa câte ceva despre cum se traversează podurile
în rest eram niște călători fără prea multă răbdare înălțam cruci la marginea apei
desenam îngeri păzitori pe toate zidurile construiam case din lemn așezam flori la ferestre
atât

din copaci creșteau fețe colorate grotesc o luam de la capăt mereu de la capăt
abia se mai vedeau ca prin ceață viețile noastre subțiri întinse peste garduri la uscat
era o vară cu mult praf cu drumuri care duceau scurt înspre case de împrumut
scriam cuvinte apoi le aruncam înspre ceruri cu teamă

II
și glasul se pierdea printre zgomote fără înțeles exersam rotirea pământului pe degete
ne închipuiam că suntem tineri și că mai putem încă domestici sălbăticiunile nopții
oricum hainele ne miroseau puternic a fum a îndepărtare și-a ceață
trupurile noastre ostenite începeau să dea semne de plecare

atunci l-am văzut

plutea peste ape fața îi era acoperită de un soare străin aburul zilelor noastre nu ajungea până la el
sângera și nu îi era rușine jilavă noaptea i se așezase pe umeri
uscate mâinile sale cu tremur blând mângâiau pământurile pe care le cucerisem din nebăgare de seamă
avea să trăiască mai mult decât noi el era poemul peste care a coborât înserarea


ascultă acest text în lectura autoarei