De ce treci vântule nepăsător și rece
Deasupra pomilor ce frunza și-au pierdut,
Și nu te-oprești ca fruntea-mi să se plece
S-așterni pe ea al zărilor sărut?
De ce te pierzi în părul meu și nu rămâi
Să-mi împletești la loc șuvițele răzlețe,
Ca nemurirea-n gândul vechilor statui
Ce vor în gene reci să te răsfețe?

Nu te grăbi s-aduci și marea lângă țărm,
Sunt sute de corăbii veșnic călătoare,
Așterne-te prin depărtarea mea s-adorm
Visând cum mă sărută valul pe picioare.
Păstrează-mi până dincolo de clipă
Catargele rămase fără pânze,
Mai pot zbura cu-o singură aripă
Când tu străbați pădurea fără frunze.

Te văd pe tine nevăzut cum vii
Din toate părțile mirat ca o părere
Și îmi doresc de mână să mă ții
Ca pe-un amurg în alte emisfere.
Grăbit ești vânt necredincios și rătăcit,
Þi-o spun în gând să nu-mi răpești cuvântul.
Cândva vei regreta că te-ai oprit
Și te-am strivit sub pași de-a plâns pământul.