O lebădă a murit de singurătate și lacul a plâns,
Depărtatele maluri s-au lăsat sărutate de valuri prea triste,
Nu mai știu sub care sălcii să vorbească în șoaptă s-au strâns
Amintirile unde lebăda nu va înceta să existe.
Lacul va oglindi mereu ultima ei privire rănită,
Necuprinsul suspină și tremură iarba crescută pe mal,
Nu se mai zbate aripa albă, o stea s-a desprins și grăbită
Reîntoarce-n adâncuri visele clipelor purtate de val.

Tăcere, lebăda a-ncetat să respire și ploi de lumină
Se succed printre genele ochilor ce nu se mai deschid,
Lacul așteaptă pe cineva să o strige la cină
Dincolo de ușa care-ntâmplător am uitat s-o închid.
A murit o lebădă de singurătate, înfriguratul lac
S-a retras dinspre maluri, fără bărci, fără fluturi în zbor,
Cerul e ca o icoană rasfrântă în el când încet se desfac
Aripi mari de lumină într-o altă lume de care mi-e dor.