acum 2 ani am plâns mult. Treceam spre baie și mi se părea covorul prea lung. Eu prea în urmă. Auzeam
cheia în ușă. Și momentul ăsta, covorul și ideea că trebuie să mă adun de pe el.
Ideea că cineva vede asta.

eu nu mă vedeam. După asta m-am cărat. Clasic. Am găsit oglinzi venețiene, nisip, turci bătrâni, buze vineții,
chestii în care învârți furculița și se agață de ea ca un cașcaval topit. Pante. Cel puțin pentru o vreme.
Mă uit la oglinzile alea, la poze și le văd jumate zaț
ca ăla dintr-o cafea adusă la șto. Ai putea să chemi să aducă alta. Nu c-ar conta.

de atunci mă tot duc. În același loc fac aceleași poze, din același unghi, aproape la aceleași ore, de cele mai multe ori
rezemată de același zid. Cu ochii pe sus, cu vorbe în urechi, de gât, sub limbă. Pe un pervaz, pe o bordură. Rămân
cu o grămadă de case, nisip în saboți , note de plată. Curg nesimțit pe picior. Ca sperma. Atunci când ai uitat
c-o mai ai, te așezi și te dă de gol. Mă învârt în orașul ăsta pe maxim zece străzi și încă mă mir că data trecută
treceau alți oameni.

și sună a film prost cu doamne și domni
o bicicletă neapărat albastră învârtindu-se în cerc
cămăși albe o balustradă
un țipăt. Și eu pe margine.

o captură
nu întind mâna s-o opresc.

adorm cu sentimentul că nici 100 de sticle nu m-ar face să râd sau să plâng, mă trezesc cu senzația că am
pe cineva deasupra capului. Plus mirosul.


nu ne-am întâlnit niciodată

după care ajung în stradă.