Coboară noaptea, cerul scânteiază
de stele vesele și lucitoare.
Dorm fiare, dorm și păsări cântătoare
și vocea omenească încetează.

În voie roua cerului se-așează
și-n crânguri frunza, iarba în ponoare,
talazu-n mări, făptura muritoare
adorm... și dorm... Nimic nu mai veghează.

În pieptul meu n-a ațipit iubirea,
ea, ținta crudă-n tot ce e ființă,
ci noaptea-i crește și mai mult zvâcnirea.

Ea, semănându-mi spini cu stăruință,
îmi înflorește-n suflet otrăvirea,
iar fructul se numește suferință.

(Traducere C.D. Zeletin, Humanitas 2008)

Ecco la notte; el ciel scintilla e splende
di stelle ardenti, lucide e gioconde;
i vaghi augelli e fere il nido asconde
e voce umana al mondo or non s’intende.

La rugiada del ciel tacita scende;
non si move erba in prato o ’n selva fronde;
chete si stan nel mar le placide onde;
ogni corpo mortal riposo prende.

Ma non riposa nel mio petto amore,
amor d’ogni creato acerbo fine;
anzi la notte cresce il suo furore.

Ha sementato in mezzo del mio core
mille pungenti avvelenate spine,
e ’l frutto che mi rende è di dolore.