Deodată au ajuns
pe țărmurile Mării după ce
i-au smerit în văzduh de cuvinte
pe toți - pe barbari pe cerșetori și pe hoți.
Iată cuvintele – morminte, sicrie
pentru absența lor vie!
Adâncu’ lor iată-l: a mea și a ta răsuflare e
și a celora ce în graiul tristei cărări
pun fructa din glezne, amarele-i miresme.

Călări, cu săbiile la brâu, au intrat
în apele mării și Marea au curs pe săbii…

O pasere îngâna mlădierea ferigei,
un om urca piscul umbrei sale,
un copac rătăcea în calea furnicilor!
Liberă Þară, strălucitor chivot cu lacrămi!

Cărămizile din zidul cetății erau
de-acuma scrise încât se vedeau stelele
în rouă, în gliile palmelor,
în suferința mântuitoare a urmașilor.
Doamne! Cine prin ochii noștri
Privește Marea, Doamne,
cine vine de pe Marea,
de ne este frică și azi ?!