Silabe cad în ascuțiș de ciornă,
iar noaptea trece în dement delir,
eu nu mai suflu nu mai scot o vorbă,
aștept răceala vieții în declin.
În versuri lacrimi cad, argint topit
în suflet trepte trec, ce deznădejde
iar trupu-mbătrânit s-a prea acrit,
de-atâtea noime spuse în proverbe.
Nici fapte, nici cuvinte nu mai pot apune,
durerea harului neprihănit,
doar soarta zi de zi îmi spune
de cursul aspru, în care m-am pornit.

Așa timid voi trece-n nepăsare,
din noapte-n zi trezit din aroganță,
de parcă văd pierdută-n depărtare
iubirea mea răpusă de speranță.