Cu scânteie de speranță
și cuprins de nostalgie,
printre treptele cetății
ce-amintesc a pribegie,
mă strecor uimit de pietre
ce așează azi tăcere
și ascund în sinea lor
numai lacrimi și durere,
numai zgomote de lanțuri
și ciocane lovind cuie,
numai țipete de jale
și mulțimea care suie,
unii aprobând durerea,
alții prinși de mila-amară,
Tu ducând în spate crucea
grea cât lumea milenară.
Așezat cu gândul dulce
și cu ochii plini de lacrimi,
priveai lumea deznădejdii
aruncată-n pragul sorții,
n-Ai certat, ba dimpotrivă
Ai iubit și-Ai miruit
tot norodul care-n fugă
la picioare Þi-a venit.

Merg pe pietrele durerii
îmbibate-n lacrimi albe,
iar în spatele tăcerii
doar povești cu plete dalbe,
astăzi simt doar bucurie
și speranța e mai mare,
c-am urcat pe drumul crucii
și spre viața viitoare.