Dar pe alocuri erau crude flori de cretă –
albe povești pe zidul amorțit –
trăiau în var în lumea lor perfectă,
în flăcări albe fără asfințit.

Îmi desenam icoana ta concretă
când linia s-a rupt ori s-a topit,
săpând adânc în ochiul meu de cretă
un ceas căzut din ochiul tău grăbit.

Se desenau pe inimi ochi de piatră
și pustiind amorul meu albit,
nu începea nici umbra fără ceartă,
când n-am mai fost, ori nu ne-am mai găsit…