Ploua tăcut. Își căuta martirii
născând umbréle albe pe pământ
iar pașii des i se uscau în vânt
când îi pliveam de muguri trandafirii.

Privirea ei avea un gust marin
când poposea în cercul meu absent,
îi atârnam în păr albastru crin,
schimbat la față fără argument.

Puteam atunci să plec, dar fără punți
se agăța de pieptul meu mai mult...
goneam în umbra pașilor mărunți
oprindu-mă mereu să o ascult.

Ploua tăcut. Ne confundam pe drum
cu arborii plecați peste pământ.
Și flori, și nopți și zâmbete în vânt
și ceasul gol ce aducea a fum.