trotuarele iau forma cozilor de mâță adormită
sau uneori a dimineții văzute de undeva dintr-un colț.
mi-e parcă și greu să calc pe el cu pas greoi de stâncă,
mi-e greu și parcă milă.
așa că dacă tot nu mă vede nimeni, le smulg,
metru cu metru, cu o forță de centaur citadin
și mă prefac că e iarăși început de lună nouă.

le-mpăturesc la fel de-n-șoaptă ca și pân-acum,
cu cealaltă mână dau tonul la un marș nebun
și ocolesc un ceas stricat căzut de undeva de sus.

însă o rază inumană, ceva-ntre roșu și nimic
vibrează peste toată „calea" și răsună ludic,
apoi cad.
cozile de leopard se-ntind și ele matinal,
vertical,
și mă rostogolesc pe ele până undeva,
acolo lângă ceas.

aerul ce mi-a rămas se joacă:
încep să cred că e o farsă prost jucată de un cabotin un pic sărit
o poveste ce nu mai are ,inevitabil, sfârșit.
dar raza persistă. colorează tot cerul și dă un titlu amărât
destinului lianelor de leopard roșcat.