Doar Codrul...

Doar codrul ți-ascundea misterul uitat
Ce-ncercai să-l maschezi zi de zi.
Doar codrul ți-ascundea-orice taină,
Fără să sufle nimic nimănui, și tu știi...

Pe potecile-i rătăcești, să-evadezi
Dintr-o lume ciudată, ostilă,
Vrând să te afunzi tot mai mult și să uiți,
Să găsești poate-un strop mic de milă...

Închizi ochii și-ncerci să visezi
Fără să mai știi de nimic altceva.
Te afunzi tot mai mult și nu vezi
Că din cer coboară o stea, steaua ta...

Crengi-aplecate duios te veghează
Și frunzele-ți mângâie somnul cel stins,
Pământul te simte și te lasă să-l simți;
Iar Luna făclie de-acum ți-a aprins...

Dar Codrul tresare și sună foșnind,
Se-oprește apoi și plânge tăcut,
Te mângâie cu-al său ultim cuvânt...
Doar Codrul mormânt ți-a făcut...