Mai rău decât această dezordine existențială
e însăși lipsa existenței.
eu îți spun, hai să scoatem toate aceste obiecte
ce ne înăbușă aerul și
respiră cu mine aroma frunzei de toamnă târzie
nu te uita în urmă!

vezi, toate lucrurile scârțâie și geme uitarea
jucării stau strivite pe o mână de cutii goale
copiii caută zadarnic lumea de povești
pe fundul unei lacrimi de mamă, amară
obiecte atârnă asimetric și strigă artistul din mine
ajunge!

mă aștern pe jos ca o folie protectoare
pictez asudând lumea în culori acide
scot griul și negrul și toată vina
de-a crește din lacrimi, copile
privește dincolo de acest urât
și spune-mi, vezi acolo dumnezeul stând
cu pensula-n mână?