acesta îmi este amânarea
dezvelire a copacului ce se odihnește în frunze
larg la suflet ca o cămașă fără nasturi
fără guler și fără manșete

tresar de câte ori piciorul rupe-un vreasc
cumva o amintire se-aprinde și mă arde
în carne precum cuiul din potcoave
ce prinde-a bate ora când e fix
vestind acelora ce nu mai pot să creadă
amiaza drumurilor viitoare

e timpul să mă umpli ca pe-o roabă cu pământ
și să-mi abandonezi sămânța peste iarnă
ca învelit de frigul lui am fost să port
din mine însumi floarea spre lumină

cum aș putea să-ți spun... mă simt înghesuit
de bulgări mici de humă și-o lopată
pe mine însumi înaintea ochilor m-arată
fără nimic pe dedesubt

atunci femeile ce m-au iubit – nenumărate –
se vor jura pe părul despletit că ești zeița
ce nu va trece-o zi și a chelit
sluțindu-mi iarna cu mirări de tigvă

deodată muntele din nume se încrețește-un pisc
dar lepădându-și brazii dă vulturii-napoi
și doamne dacă nu e miercurea cenușii
a șaptea zi din calendar e joi
sau marți sau n-are importanță

și mâna ta întinsă peste ceruri pot
s-ating ca peste garduri oferindu-mi fructe
a căror zeamă însetează și mai tare
și cheamă împrejurul meu albina
căci ei asemenea sunt peste tot
sunt miere sunt venin și nu mă văd