Știu că-i prea sărac cuvântul gurii mele
Să-ți spun că-mi arzi în piept, și mă doboară
Cel râs nebun și prost că ne ești țară,
Un nai ce-și plânge-ascuns istoriile grele

Când bătrânii strâng în palmele uscate
Pământ crăpat, ce nu dă rodul grânii,
Pe străzi sunt îngeri la cerșit, copiii,
Iar în țara lor e gripă și e moarte

Precum fântâni secate, ard scrieri de poeți
Din milă și rușine mai rabdă Dumnezeu
Și-i trist că doar așa mai pot să te scriu eu –
Ești țara mea… mințită de hoți și falși profeți.

Și-acuma parcă simți Decembrie ningând
Trecând prin tine spaimă ca de armă,
C-acești netrebnici astăzi te condamnă
Să-nveți o moarte lungă în naiul tău plângând.