există un gen literar în care nimeni nu plânge
în care apele se opresc apele nu mai curg
metastaza tăcerii în formă de absență
nu există ieșire
numai penumbrele tale peste umerii mei
doar însemnele

mâinile mi se crapă ușor devin un deșert
hai să ne facem loc în aceeași iubire
hai să ne învârtim
în mine nu se mai rătăcește mai nimeni
demult
mi s-a făcut sete în propria carne

este atât de târziu iarna asta
decorul se destramă ușor sub o lampă difuză
un singur tablou în care tu ai uitat o privire…
fiecare femeie poartă o vreme mirosul cuiva, un ecou

acum, de ce mă mângâi?