Þara veghea turcită. Pierea o după-amiază,
Schimbată în apa multă a ierbii ce-nviază,
Cînd, greu și drept, pe sceptrul de pai mărunt la fir,
Gîndacul serii urcă ghiocul de porfir.
Cer plin de rodul toamnei îmi flutura – tartane,
Tot vioriul umed al prunelor gîltane:
Grădină îmi sta cerul iar munții, parmalîk.

Un drum băteam, aproape de alba Isarlîk,
Cu ziduri forfecate, sucite minarete
Și slujitori cu ochii rotunzi, ca de erete
Și, azmuțit cîmpiei, un fluviu leșios;

– În gînduri încărcate, cînd căutam pe jos
Argintul unei scule de preț atunci picată:
Cuțit lucrat, vreo piatră în scump metal legată,
Greu cearcăn de cadînă topit la un bairam;
Nici eu nu mai știu astăzi ce lucru căutam.

Încolăcite ceasuri! Cu voi, nu luai aminte
Cum, pe răsfrînta buză, a mătcii, dinainte,
O spornică mulțime se tencuia-n pereți.
Veneau de toată mîna: prostime, tîrgoveți,
Derviși cu fața suptă de veghi, aduși de șale,
Pierduți între pufoase și falnice pașale;
Iar ochii tuturora călătoreau afund ...

Căci, răsărind prin ceață și călărind pe fund,
La dunga unde cerul cu apele se-ngînă,
Aci săltat din cornuri, aci lăsînd pe-o rînă,
Se războia cu valul un prea-ciudat caic:
Nici vîsle și nici pînze; catargul, mult prea mic;

Dar jos, pe lunga sfoară, cusute între ele,
Uscau la vînt și soare tot felul de obiele,
Pulpane de caftane ori tururi de nădragi;
Și, prin cîrpeli pestrițe și printre cute vagi,
Un vînt umfla bulboane dănțuitoare încă.

Ce ruginiri de ape trezite și ce brîncă
Lăsară fierul rînced și lemnul buretos?
În loc de aur, pieptul acelui trist Argos
Ducea o lînă verde, de alge năclăite,
Pe cînd la pupă, trase – edec ca niște vite
Cu țeastă nămoloasă și cornulețe mii,
Treceau în brazda undei șirag de răgălii.

Sub vîntul drept, caicul juca tot mai aproape.
Atunci, cu ochi de seară și-abia deschise pleoape
(Căci, grei de îngîndurare, nămeți mă năpădeau)
Cu ochi ce cheamă somnul din goluri și îl beau,
Îmi deslușii deasupra, înghemuit pe-o bîrnă,
Un turc smolit de foame și chin, cu fața cîrnă,
Cu mîinile și gura aduse la genunchi.
– Trei petece răzlețe i se țineau de trunchi.

Cînd vasul fără nume trecu prin dreptul nostru
Un fund de vad îi prinse și pîntecul și rostru.
Cutreierată, apa jur-împrejur undi ...
Și glăsui un pașă într-astfel: – „Efendi,
Corăbier și oaspe în porturile mele,
Primește-aceste daruri și-aceste temenele:
La nava ta se cade pe brînci ca să mă închin,
Că bănuiam caicul lui Hogea Nastratin.
Un zvon ne turburase. Ziceau: “E închis supt ape
Răsfățul ce nici marea turcească nu-l încape,
Și ușuratul Hoge, mereu soitariu,
Încheie-acum Bosforul cel limpede în sicriu
Cu mîlul giulgi.” – Eu, unul, n-am vrut să cred. Și iată
Lucești în bucuria cetății înviată!

Dar ne mîhnești cu-o față prea tristă; hai curînd!
Nu sta pe punte – coabe cu pîntecul flămînd!
Noi ți-am adus năutul dorit, și sumedenii
De roșcove uscate și tăvi cu mirodenii
– Coboară, iscusite bărbat, și ia din plin.”

Dulceagul glas al pașii muri prin seară lin.
Cum nici un stîlp ori sfoară nu tremura pe punte
În gîndurile toate, soseau ninsori mărunte
Și unsuroase liniști se tescuiau sub cer.

Și deslușit, cu plînsul unui tăiș de fier
În împletiri de sîrmă intrat să le deșire
O frîngere de ghețuri, prin creștete, prin șire,
Prin toată roata gloatei ciulite, răscoli.

Pic lîngă pic, smalț negru, pe barba Lui slei
Un sînge scurt, ca două mustăți adăugite,

Vii, vecinici, din gingia prăselelor cumplite
Albiră dinții-n pulpă intrați ca un inel.

Sfînt trup și hrană sieși, Hagi rupea din el.

*

La Isarlîk, cea albă de lespezi, gloata suie,
Dar greii pași prin ierburi și stuh se-mpletecesc.
În ochi, din lîncezi ape, cum pîlpîie gălbuie
Și uleioasă, dîra caicului turcesc!