Sunt omul-fotoliu care alunecă încet în prăpastia "lumii stomacului",
o carapace de broască țestoasă în marea cea mare.
Sunt cel care taie felia de pâine cu icnetul samuraiului.
Luntrile cuvintelor goale se adună la barajul buzelor;
Sătul de gâlceavă cu ploaia și ninsoarea,
cos cu acul memoriei pânzele cerului prin fereastra închisă;
și așa sufletul, bolnav de entorsă, vede stelele
abia când încap pe mâna întunericului.
Dar pasărea iese cu totul din ou pentru a-l reclădi apoi cu totul, îmi spun.
Iar zidurile se fărâmițează dinaintea mea să învăț
să nu obosesc pietrele prin reciclarea ruinelor.
Să fiu cu luare aminte la gânduri
că ele mă pot trimite în lumea viselor.