Prăpastie, pierzanie și deșertăciune, atât am găsit în noul apartament al vieții, sfâșiat de comportamentul invizibil al unor trubaduri născuți din pierzania timpului abia așezat pe caldarâmul vieții.
Era un început prea greu, privit ca și o escapada pe o insulă
neștirbită, pe care Dumnezeu a pus-o în mijlocul păcatului, un început ce nu putea și nu avea puterea de a descrie durerea, sau mai bine zis suferința unui trup oarecare ce nu pășise nici măcar o zi în tumultuoasa vrajbă a vieții.Așa avea a fi începutul meu, unul firav la prima vedere dar destul de bine înrădăcinat în tradițiile neamului meu, sau mai bine zis a familiei mele, cu multe virtuți dar cea mai predominantă cea cu frică de cel Sfânt.
Un suport destul de bine înfiripat pentru a-mi așeza pașii necălăuziți, într-un val de mici sau mari poveri ale nesfârșitului cursor al timpului ce va toarce și pentru mine urzeala ursită.
Fără o pornire eroică, am purces în genunea lumii, slăbită de tot felul de epidemii sau pandemii, de tot felul de superlative și supercuvinte, în detrimentul unei vieți aproape clasice în care subiectul rămâne subiect, sau acțiunea e definită și plină de caracter.
Un start aproape pierdut, un făgaș plin de nesperanțe, dar un hotar ce putea fi doborât, pentru un țel, pentru o nație, pentru mine, acela de a-mi așeza virtutea cunoașterii pe neasemuitele flori născute din asprul pământ al acestei țări binecuvântate.
Astel îmi vor curge pașii, dar speranța va fi singura mea soră că voi reușii...