cade peste pagini ca o balenă spitalul
în care mulți au alunecat
femeie să culegi de pe drumurile negre
caii și lacurile cu poeți
să le ducem doctorilor să le dea bolnavilor
dimineața la amiază și seara când luna
tremurând iese la marginea orașului sătulă ca
o pasăre de curte. îmi vizitasem nu de mult
steaua mea din asfalt neagră ca o malignă
pe mațele pământului și te-am văzut
descântată de apele tulburi ale cerului înghițit
de furtuni și am cernut picăturile să-ți potrivească
zâmbetul gol pe tavanul fără lustre
și am chemat pe urmă bolnavii cu crengi de crin
să îți sărute nefericitul suflet. de atunci scriu
cu un sâmbure de prună rugăciunile
și psalmii liniilor din palme pe zidurile ospiciului
și aștept cu nerăbdare doctorul să îmi aducă din vânat
imnul ascuns în zăpezile care acoperă
lucrurile nesfârșite cu aripi. nimeni nu pleacă
fără să-și ia rămas bun de la ceva de la un om
de la un obiect care-a umplut patul cu vise
de la o haină care a ascuns venele și pasiunile
ca într-un triunghi al lebedelor
nimeni nu plecă din spitalul acesta decât dacă și-a trăit
toată doctoria decât dacă a iubit asistentele cu pastile
roz pastile albastre pastile negre
nimeni nu plecă decât dacă și-a luat rămas bun
de la patul cu șuruburile pline
de povești și saltele moi grămezi de fân uscat



27 dec 2009, Vrancea, Străoane