Ne-ngroapă avalanșa în patul tău. Prin coapsă
Mi-aleargă în zig-zaguri de-nfometare zimbru’
Dorințelor, dar carnea se-nchide a pedeapsă
Și îmi lipești sărutul de pleoape ca un timbru.
Cu nara fremătândă adulmecă; nu-i modru
De-ntoarcere în țarcul uitărilor de sine,
Chiar de îi mângâi fruntea, e negură în codru
Și simte vânătorul ce calea îi aține.
Aud detunătura reverberând în cuget;
Se clatină, dar peste zăpada ne’ncepută
Tu sângeri; se apleacă deasupra ta cu-n muget
Și-ți soarbe-ncet durerea din ochii tăi de ciută.
Însingurat și liber își domolește-avântul…
Iar între noi iubito, a împietrit cuvântul!

12.II.2010