De parcă era ultima poartă, cu același coviltir,
colorată de eratele vieții și adusă în pragul
imperfecțiunii umane.
Era ultima treaptă de trecut, ultimul obstacol
de sărit, spre conștiința fățarnică a mecanismului neșlefuit.
Acolo puterea credinței putea răzbate cucernicul flagel al
răului, putea apune nenumăratele furtuni ale îngerilor negrii,
răspândind albeața bucuriei divine.
Și ce mult speram să ating acel privilegiu sau poate nu eram
pregătit să...