se făcea că eram într-un tren în delir
nu știu de unde și încotro
scufund un tunel nesfârșit
sau poate tuneluri
cadre alb-negru
în lumina zgârcită de tarkovski
și rece ca iarna rusească
ochii se hrănesc auster cu ochi
ca la cinema
simți că vor să pătrundă în tine
deși ei nu-și părăsesc niciodată locurile
privirea lor de lupi înfometați
sticlește-n goliciunea instinctelor
aștept să-și înfigă colții
în gâtu-mi alb ce freamătă din vine
nu mă tem de durere
nu mi-e frică de-adânc
dar mi-e groază
de dinții-mi ce vor a mușca
nu
țip
pornesc a păși peste chipuri
scrijelindu-mi dorința pe piele
dar obosesc și cad
în brațele unuia
cu ochii-ntunecați ca iadul
și gură ce mă doare
familiar dar puteam să jur
că niciodată el nu
mi-a spus să mai rămân puțin
am mai rămas puțin
căci trenul era dulce ca moartea
ne-am înfruptat hulpav cu carne proaspătă
și sânge cald
unul din celălalt
și înainte să mă satur
am vrut să plec
dar mi-am amintit că nu-mi plătisem biletul
ca și cum ți-ar trebui bilet
atunci când cobori din carusel
ei pretindeau să le plătesc
dar eu știam că nu mă vor lăsa să cobor
doar el mă putea elibera
parcă jucam Ionesco
într'o sală fără de spectatori
habar n-aveam cine conduce trenul
și nu-mi rămase decât
a-l căuta în fiecare
sau a mă adânci în șinele Hedoniei
trăind mereu un vis
unde singura foame
e foamea de zbor, de trup
și de moarte