I. ZILE ȘI NOPÞI CARE NU NE MAI TREBUIE



Despre un poet nu se poate spune că și-a ratat viața
mai degrabă că este inventatorul neantului
și zeu tăind bulevarde prin pădurile înțelepților
ori clătinînd scheletul de argint al adolescentei.
El nu se prăbușește decît în Fericirile biblice
unde paradisul este pentru famelici și revoltați
în fond nu pedepsești decît ființa de care te servești
fiindcă își ascunde îngerii de tine
precum mica eternitate a unei cărți.
Și nu poți spune despre el decît că îți zîmbește
cu viteza luminii emoționate
ori că Divinul i-a scris personal o scrisoare
ca să existe
ca să ne contemple singur din afara lumii
numai astfel ne putem face o idee portocalie
despre menuet
despre cele dintîi dimineți ale noastre pe pămînt.

Se spune că Alexandru cel Mare avea un ochi albastru și unul negru
că nu peste multă vreme poetul nu va mai fi un ratat
ci un mort speriat un fost om explodat.
Numai un om care vrea să trăiască se ia la harță cu zeii
se spune că ar fi zis Othon înainte să se ducă la culcare.
Se spune că de fapt viața nu promite nimic
și numai spiritul ne deschide paradisul minciunii.
Numai trupul singurul nostru acolit nu-și face iluzii se spune
și că nevoia de glorie este singura formă de tulburare psihică
ovaționată public și salutată cu aplauze.
Dar n-am fi fost mai aproape de adevăr
dacă l-am fi răstignit pe Napoleon?
Și se mai spune că am terfelit tot ce ni s-a dat ca revelație
că fără să știm crima rămîne pe mai departe un fenomen al naturii
că Hristos este omul apărut pe planeta maimuțelor
că viermii care atacă varza nu suportă trecerea unei femei goale
că Juan Gris a reușit să introducă sifonul în pictură
și că era o după-amiază de toamnă în afara lumii.
Serendipity acesta e cuvîntul
pe care toți ar trebui să ni-l scriem pe frunte
cînd plecăm de nicăieri
ca să ne întîlnim cu nimeni.

Numai cutreierînd Luna devii nemuritor
fiindcă o faci pentru oamenii care nu au amintiri
și pentru cel ce simte nevoia de a se justifica
înainte să-și zboare creierii
pentru confuzia pe care o facem
cînd luăm poezia drept pașaport pentru nemurire
și pentru că cei morți
nu mai pot comite nicio nedreptate împotriva noastră.
Sînt secole de cînd omul care traversase
Dardanelele înot la douăzeci și unu de ani
se plimba în noapte cu barca pe lac
însoțit de o fantomă albă
dar mai cu seamă pentru că dragostea
nu poate fi justificată
o crimă însă da
și pentru că a scrie un tratat despre privighetoare
înseamnă să fii convins în sinea ta
că nu ți se poate întîmpla să mori
ori că înfrîngerea este un miracol divin
ca și ghitara între măslini.
Nu ai de ce să oprești din delir femeia care te sărută
nu ai de ce să renunți la maladiile șic ale vidului
precum amintirea de pildă
care nu iartă decît în poezie.

Un om nu se poate înstrăina decît întinerind
nereușind alcoolurile fine
sau fulgerul suav al fricii.
Un om nu poate întineri decît sinucigîndu-se în vis
cu spada mîinii subțiri care i s-a înfipt în spinare
cînd a făcut dragoste.
Pe anotimpuri jur cu sînii care aduc mereu delirul
că un om nu se poate numi în viață
decît portocaliu
cînd trupul îi e trimis de poezie să foșnească
între portocali
să recite pe un absint sărutul mediteraneean.
Nu te poți înstrăina spre tinerețe înapoi
dacă nu smulgi din fugă febra
clocotirea care aduce femeile din moarte și din toamnă
în orientul cu zîmbet de sfînt la clavecin
pentru care norii
ca și aurora tumorii.
Nu ne putem întoarce din afară morți
în biblioteca polară a gîndurilor
a înfrîngerilor.

Ei nu au fost nefericiți în iubire
și de aceea nu merită să fie priviți cu ochii
ci cu palmele însîngerate de stupoare
sau de paharul îngrozit care-și înfige colții în obraz.
Ei nu au fost niciodată aici în țara asta
unde nu ești ești fericit decît atunci
cînd femeile adorm ca într-un zîmbet schimonosit.
Zilele lor fericite sînt mai urîte
decît nopțile în care șobolanii îți recită
sau cînd nefericirea te învață secretul tangoului.
Pînă și neantul știe cînd fac dragoste
atît de puternică e nefericirea mea
care poate strivi orice poveste de iubire.
Un om fericit nu poate învăța nimicul să picteze
ei nu știu să facă din fericirea lor fotolii pentru vînt
ei nu văd viața îngălbenită pe degete
visată de țigară.
Ei nu au auzit de fluturele stins care îți iese dintre buze
ți se așează pe mînă și ți-o sărută
ca să te ucidă.

Un om fericit este locuitorul neantului
și nu se face vinovat de suferința tuturor celorlalți
nefericiți cu prilejul dragostei și al crimei.
Străfulgerările de fericire pe care le trăim
nu înseamnă nimic.
Dacă ar fi fost altfel
nu am fi trăit niciodată
un singur minut măcar
de fericire.

Tu n-ai auzit
că dragostea este rezervația singurătăților noastre
și că bucuria unei zile de primăvară
închide în ea panica sfîrșitului.
Nu știi
că femeile au devenit cu trupuri de inox
zeițe care nu mai ruginesc cînd plîng.
Nu ți s-a spus că numai poetul
se mai uită în oglindă primăvara
cînd frunzele cu zîmbet ascuțit
încă nu sînt trimise ca să-l ucidă.
N-ai învățat
că dragostea se sparge ca o fereastră sub pleoape
cînd îi miroși silueta pistilul
și că nu ți se va da niciodată
premiul nefericirii definitive.
Că numai tigrul poate înota în Lună.

De prea multă sărăcie somnul lor a devenit eliptic
de aceea ei nu mai suportă să fie inocenți
și dansează la nesfîrșit în imperiul material al neantului
ca niște soldați alergînd după o moarte coagulată
fiindcă nimeni nu îi mai vrea în poezie
nimeni nu îi mai vrea frumoși
o mie de ani de iobăgie nu au lăsat în urmă
decît poetul scuturat de friguri și de hidră
care scrie aburi color prin somnul fără sfîrșit.
Pînă și sărăcia îi jefuiește îi jefuiește de siestă
așa cum plînsul ne jefuiește de amintiri de paloare
și precum Lucifer care nu ține să salveze pe nimeni
în jurul soarelui ei se învîrt cerșind
ca niște sateliți ai delirului
de aceea timpul nenorocului le-a dat geniul dezamăgirii
și de aceea dansează la nesfîrșit precum soldatul asasinat
în coșmarul iubitei.
De prea multă sărăcie dansul și dezolarea s-au confundat.

Zi de noiembrie funebră de cenușă.
Calea Lactee întreagă e o zi de noiembrie
pe o stradă în noiembrie cu morți duminicali.
Stau cuvintele de scrum sub orizont
după ce ți-a ars mîna scriindu-le
pe nisipuri dulci
ca să nu rostești adevărul.
Adevărul e în dezolarea de noiembrie
un nimic de care nu te poți înrăgosti.
Un om de noiembrie pășește către moarte.
O femeie de noiembrie îl pierde în fum.
Viața în noiembrie
în limba română.

Ce mai faceți voi
cărora v-am căzut în genunchi?
Ați întinerit?
Ați auzit că nu mai am corăbii?
A doua moarte se petrece în Lună
vă spun
și vă doresc să muriți de a doua moarte
precum omul necunoscut
care vă scrie aceste rînduri
fericit.
Căci prima moarte în ațipire în vînt
în întinerire.

































II. ULTIMA DINTRE FEMEILE DE FUM CERUTE LUI NEPTUN



Cîte milenii de singurătate îți trebuie
pentru ca în sfîrșit să mă visezi
mort și scriindu-mi amintirile pe zăpezi
cu mersul tău.
Și înfrunzind cîtă umbră să te ascunzi
de mine în limonada neagră a fiordului
pe care-l lasă în cearșafuri trupul tău
cînd îmi presimți fantoma.
De un singur vis ai nevoie atît
ca să poți exista în trecut
în fața singurătății
de privirea mea cît un mileniu de lungă
sub pleoapa ta nelocuită
pentru ca în sfîrșit să învețe să plîngă
absența.

De frică îi ești fidelă
de frică nu poți să fii efemeră
de frică este lebăda elegantă
iar el de frică îți este fidel.
Fiindcă îmi este frică de timp te visez
de orașul în care m-ai putea aștepta
cum așteaptă femeile infidelul visat
demult în adolescență
trîntite pe pat.
Întineresc de frică să nu devin nemuritor
pe eșarfele tale cu fluturi
întineresc de frică să nu fiu fericit
cînd te sărută pe gît
bărbatul muritor.
La trupul cui te-ai făcut cariatidă
și el ce frică îți pune la picioare
ce fel de frică îl aruncă în brațele tale
și tu ce frică îi dăruiești în noapte
fidelă ca o lebădă elegantă
pe lacurile mele de vin
amar.

Visul este paradisul prostituatelor
o, dacă-aș găsi prostituata care așteaptă în poezie geniul
pe trotuarul cu poeți.
Dacă-aș găsi măcar prostituata neagră
ah, care m-a visat cînd eram adolescent
pe trotuarul cu poetese
ca să devin nemuritor.
Pe ploaie în brațele ei
așa ar trebui să adorm ca să fiu nemuritor.
Dar cine știe să moară în ploaie
acest paradis al femeii nefericite
cînd cu fiecare poem moare o prostituată.
Și cu fiecare prostituată moartă
încă un poet văduv.

După a cîta țigară a venit femeia de fum
iar pleoapele mele s-au rostogolit pe pielea ei
și ea le-a înghițit
ca pe o depresie roșie de asasin.
Cu a cîta femeie de fum
am făcut dragoste
cu a cîta moarte insomniacă
și alte filozofii de trandafir.
Și cu a cîta am învățat cuvîntul zăpadă
pentru care nu există eroticul nor de vară
și noaptea cu adolescenți tîrzii
petaliferi.
Care dintre ele mi-a lăsat flaconul strident cu obsesii
în loc de stilet în loc de tigru
ca să-mi recite ochii alcalin
acest tango cu femei de fum.

Ar fi trebuit să mă aștepte
ca să știe cît de departe este sfîrșitul
și că viața unui om se petrece pe de-a-ntregul
în el însuși.
La capătul vieții
tot ce înțelegi este sfîrșitul vîntului.
Ar fi trebuit să mă aștepți
să mă vezi venind alergînd din trecut
cum mă nasc spre sfîrșitul tuturor norilor
ca să te-nvăț liniștea bătăii de pleoapă.
Ar fi trebuit ca moartea să învețe de la noi amintirea
pentru ca amintirea să nu mai existe.
Nu vei înțelege cît de puțin timp îți lasă fericirea
pentru fugă
pentru fluturele în care se termină cuvintele.
Ar fi trebuit ca pielea ei prea oranj
în timpul gîndului meu prea sumbru.

Vino să vezi ce greu îmi este
de cînd am aflat că sînt mort
să vezi ce nu mai aștept
ce nu mai pot să văd
cînd știu că te așezi în iarbă
cu țipătul acela de cocor
pe care-l lasă trupul tău
afară din îmbrățișare
pe covor.
Vino să vezi ce nu mai este
de cînd alergam după puteri la sînii tăi
de cînd alergam după poem la sînii tăi
de cînd alergam după ce nu este
în trupul tău.
Vino să vezi ce îl doare pe mort.

Dintre toate femeile cerute în noapte
și mai tulburi la răsărit
cu buzele bleu
ea nu-mi mai trimite
sînii de fum cu ochi halucinogeni
în locul ei vine sărutul care dresează fericirea
care sapă amintirea în orbite
și pune chipuri de toamnă pe drum
care apoi mă dă afară din ființă
cu dansuri și scrum
ca să nu-mi cunosc ultima zi de viață
ultima dintre femeile cerute
în noapte
lui Neptun.

Rostește fraza aceea friguroasă
lasă chipul să-ți curgă printre degete pe haine și mori.
Trimite-mi o floare de fum de pe Lună și mori.
Scrie pe fereastră că m-ai asasinat și mori.
Tușește cu inocența copilului frumos îmbrăcat apoi mori.
Mîngîie-te cu amintirea mea de bolnav psihic și mori.
Întinde mîna să-ți fie sărutată de cadavru și mori.
Visează cum suferă cireșul înflorit și mori.
Trezește-mă.
Nu vei fi niciodată frumoasă ca ochii mei deschiși
sub gheața rîului cînd te plimbi obosită.

Arăta ca o femeie care regretă totul
și întotdeauna zâmbea ca după o dispariție
sau ca după o rugăminte fără paloare.
Mă săruta ca să primească uitarea
pleca fără uimire în amintire
plecam după ea deja plecam în moarte
în moarte un miros de mentă
mirosul de femeie care iartă.
Când îmi scria beam vodcă neagră
și mai cu seamă fiindcă nu mai e timp de trupuri
în pierderea vieții de după îmbrățișare
în îmbrățișarea de după pierderea vieții
de după odihnirea definitivă în mirare.
Dar mai ales se arăta în resemnare
mă săruta mereu să nu mă sinucid
când mă gândea întotdeauna mă vedeam murind
voiam în mersul ei caliciul să-i ating.
Sentimentele mele aveau nevoie de o femeie prea îndepărtată
ca să poată vedea cine se apropie
cine este aceea care mă va filozofa
care va plânge dimineața fără să mă ierte.
Și-ntotdeauna ca după o dispariție
se ascundea
iar eu credeam că după vreo perdea.

Mâinile mi-au orbit
și nu mai știu să urce pe colinele tale
mâinile mi-au surzit
și nu mai aud când vrei să ți se așeze în cor pe picior
mâinile mi-au amuțit
și nu mai răspund la geamătul tău
cu tremuratul care jefuiește floarea din feline
mâinile mele au paralizat când au cunoscut așteptarea
și pentru că trebuia să vii de foarte departe
mâinile mele au început să-ți curgă din ochi
fiindcă nu știai să plângi
mâinile mele te-au învățat crima
când nu te-au mai luat în brațe
pentru că nu existai în adâncul de mai
mâinile mi-au murit când au vrut să îți scrie
fiindcă moartea vine prin poezie
moartea vine prin poezie
moartea vine prin poezie.

Încep să uit că nu am voie să uit
între crimele sînilor ei cum am înmărmurit
cîntînd apoi cu inepția poetului în vară
orgasmul pașnic și plăpînd
din fumul de țigară.
Încep să uit că nu am voie să uit
primul trup de adolescentă în care am întîlnit
demonul de toamnă
moartea cu frisoane de răsărit
care m-a învățat să pîndesc
să visez înfrîngerea în iubire.
Dar mai ales nu am voie să uit
de ziua cînd am început să scriu
fumînd și simțind o paloare
despre atît de fragila asasinare.

Am vrut să fiu amantul migrenei
cu diamante de alcool transparent să-mi încoronez fruntea
pe care mi-ai scris zilele și nopțile sub magnolii.
M-am prăbușit demult într-o tinerețe mahmură
înfricoșat de orice fel de fericire
care m-ar fi lăsat fără sălcii în gînd
ori fără să cunosc garoafa rătăcirii.
Te-am siluit în poezie cum nimeni nu te-a iubit în iarbă.
Migrena singură mi-a dat această coroană a amintirii
mai grea decît trupul tău căzut în lacrimă.
Am fost amantul migrenei cu dureri de geniu
amantul vomei multicolore care trimite sfinți în curcubee
bărbatul de un minut în eternitatea greșită
dar niciodată vizir de parfumuri pe pielea ta
seara în martie.
Fiindcă nu purtai inele
cu diamante palide
de alcool.

Prima dragoste m-a ucis
m-a ucis definitiv
într-o zi de februarie
fără motiv.
Ca și nașterea
mi-a luat puterea de a privi înapoi
m-a izgonit dintre voi
în ceea ce visați să visați
în ceea ce uitați să visați
nemuritori.
Ultima dragoste încă nu m-a visat
trupul ei încă nu s-a născut
neîntrebat.
Timpul meu încă n-a fost visat
încă n-a fost visat
de muritori.

În ochiul stîng am un trup timid de femeie
în ochiul drept ultimul înger e vid.
Sub pleoapa stîngă din piele de femeie
aștept să mor să-mi văd întinerirea fără sfîrșit
cu pleoapa dreaptă aplaud reverența de metal
a fluturelui cinic cu amintiri de vierme.
Apoi cu gene putrede scriu aforisme pentru orbi.
Pentru orbul care în ochiul meu stîng face dragoste
și pentru orbul care în ochiul meu drept se sinucide.
Văd moartea recitînd cu dinți de aur
apoi ultimul înger cum șterge femeia
de pe hîrtia ochiului meu stîng
și ochiul meu drept cu iris ascuțit
cum îi invită umbra să fugă din culoare
spre delir.
Cu ochii ăștia am fugit de nori.
Cu ochii ăștia sînt stăpînul vederii
de care mă desparte însă talentul necurat
al poeziei.




















III. POETUL CÎINE



De câine lucid orice femeie se teme
albastru vomită femeia ideea de câine de geniu
când scrie tăcând filozofic fără să știe să mintă
cel mult să sărute.
Un câine semeț nu cunoaște reverența
costumul cravata paharul ori ziarul
petunia moartă în ochiul lui a fost ruptă
când Dumnezeu a dat pe lume fuga de Bach
apoi cu biblioteca în spate când dă interviu intelectualul
sau cu mâna la falcă pe coperta cărții
din care curge ca din colțul gurii firul de gând mort.
Pe geniul câine dacă puneți mâna
să-i smulgeți favoriții cinici
să-i oferiți ca niște iloți prim-ministrului / președintelui / Europei
cu afabilitatea grădinarului beat
care pune pământ în loc de crini
pe buzele adolescentei îndrăgostite.
De câine se aude în Bacovia și nu în Patapievici
de câine se aude în cârciumă la Matache dar nu în Amsterdam
de câine se aude în pornografie și nu în filozofie
în ratare în înfrângere sau departe în nefericire
de câine are loc idila debilă cu ideea de om
visată cândva de nu se știe cine
pe un câmp alb de ce.


A fost Nimeni divinul când m-a scuipat din poezie
ca pe un avorton înflorit pe hârtie.
Dar nimeni nu știe mai bine ca mine
că Nimeni divinul latră mai frumos decât câinele Diogene
pe câmp la Academie.
Sentimentele pe care mi le-a dat
s-au dus cu poetul să moară
și nu s-au mai întors.
Cuvintele n-au auzit că pe mine poezia
m-a dezvățat de iubit.
Până și moartea s-a trezit nebună să mă pună pe chefuit
să-mi arunce în față hârtia
cosciugul ăsta jignit.
Nu mai am limbă, Nimeni,
te latru ca femeia cu haina mortului în brațe.
La mine în nimic nu te așteaptă să-ți recite nimeni.
Nici floarea jupuită
pe care a iubit-o vîntul.


Cine vrea să se facă poet
să mă întrebe mai întâi pe mine
câinele ridicul care nu promite nimic
"marele masturbator" pe care-l caută scriitorii și curvele
dirijorul rataților care latră priapic la stele
prințul canin din gura tigrului care nu suportă pemianții
și se retrage în sine
până la întâlnirea cu spermatozoidul filozof
care moare.
Cine a făcut dragoste m-a născut pe mine
cine a scris o carte m-a ucis
cine a îndrăznit să devină celebru m-a făcut ateu
și cine a murit a semnat pentru câine beția scelerată.
Dați drumul poeteselor să vină la câine
ca să se nască ultimul poet de pe pământ.


Am reușit o viață de cîine cu voi
așa că în moarte
îmi voi citi la javre lirice bubele
puroaiele fin caligrafiate pe foi și pe sâni pentru alții.
Ar fi trebuit să latru
să mă încolăcesc în biblioteca de geniu de pe coapse
cu tâmpla în carlinga zemoasă și fierbinte
cu viața tulburată de câinii zburători
cu pene care scriu în carne în respirare
o reverență asasinatul vina
sau poezia de după rușine de după lume.
Însă alte mâini să scriu altă ratare
alte picioare să cad scârbos în alți genunchi
și altă întrebare.

Ca să nu mai exiști
am să-mi aduc aminte
de noaptea cînd te-ai iubit cu sicofanții
și-apoi întreaga toamnă cum te-am scuturat
din creieru-mi color și scelerat
de ciudă de frică de un coit abia filozofat
cînd fără îndoială beat
am crezut că exiști
și te-am enescizat.

Ca să nu mai exiști
am să te dau de mîncare
la cîinele Claudiu Soare
chiar mîine am să te dau de mîncare
pe-o cubaneză slută
și o să latru nesimțit la floarea din latrine
mai beat ca niciodată
jos în sărut la tine.

[ Dar dacă s-ar înnopta ca să nu mai exiști
și altă incizie m-ar mira dintre pașii altei femei
aș rîde că orgasmele mi s-au aflat
și că flegmatic flaut nici n-am existat. ]

În latrina cu poezii
Divinul plînge ca o mătușă jignită.
Cum să supraviețuiești
lovit de crizanteme în delir?
În încrîncenata zvîrcolire a poetului –
păpușa violată.
În ochiul bleu al doamnei fericite –
geniul grosolan al poetului beat.
În acest sfîrșit de toamnă pleznit peste față
scheletul îmi recită iar:
nu
nu merită să supraviețuiești pentru poezie.
























IV. NEMURITORII CU OCHI TRANSPARENÞI



Mi-am făcut pînă la capăt datoria
n-am fost fericit
n-am plecat dintre oameni nemuritor.
Numai neputincioșii sînt nemuritori –
valeții păsărilor de hîrtie.
Un vers e o bucurie care trebuie ferită de oameni.
Cele mai frumoase gînduri pe pămînt
mi-au dăruit medalia ratării
delicatețea neomului.
Se cuvine deci toamna
să nu vreau să fiu fericit.

M-aș întreba chiar înainte să mor
de ce a treisprezecea noapte nu este a lui Shakespeare
ci a mea.
Și asta pentru ca îngerul care mi-a suportat
insultele și vomele duminicale
să înfigă în mine cuțitul ruginit
pe care l-am ținut între degete
cînd m-a învățat să scriu.
L-aș întreba chiar înainte să moară
de ce.

A venit vremea ca timpul neantului
să devină timpul meu.
Ca și moartea, timpul nu există.
Ca și soarele răsărind
care nu este viu.
A venit vremea ca neantul timpului
să își piardă răsăritul
și să se ascundă în trupul meu.
Trupul și moartea
cuplul cel mai nefericit din univers.
Ce ficțiune îmi permite să trăiesc
în această lume de după neant?
A venit însă vremea
să îmi înfig dinții în neant
să smulg din el floarea nimicului
și să trăiesc fără să exist
om care nu cunoaște trupul
și care nu poate fi gîndit
care își strigă absența
fără să vrea să fie găsit.
Vă stau în amintire
ca un surîs surprins în plină meditație.

Puținele gînduri pe care le mai am
nu trebuie să se piardă
nu sînt ca să le mai trimit în spațiu
în timpul sau netimpul a ceea ce
nu poate rămîne în lumea asta.
Viața este un simplu gînd
care nu se poate gîndi pe sine.
Puținele gînduri pe care le mai am
sînt pline de o amintire cu altfel de ființe
sau cu foști oameni
și nu interesează pe nimeni.
Pentru că oamenii sînt ocupați mai ales
cu celebrarea confuziei.
Voi muri ca toți ceilalți înaintea mea
regretînd arta de a mă chinui.

La marginea orașului
case mici în iarna de fum
bărbați curățînd trotuarul de zăpadă
strigăte de copii jucîndu-se.
Care dintre ei sînt eu
trăgînd după mine sania veche
cu mănușile ude
și cu obrajii înroșiți de frig?

Se întîmplă că mîinile lui Ion
se lungesc dintr-o dată
și prind a se încolăci pe după copacii de pe stradă
pe după umerii oamenilor gîrboviți
ori epuizîndu-se în distanțe fără nume
se întîmplă că picioarele lui Ion
se întind prin virogile trotuarelor
se revarsă clipocind din articulații
printre pașii ălora și mai gîrboviți
se întîmplă că însuși gîtlejul subțire
se transformă într-un resort
destinzîndu-se nervos prin aer
capul cel mare și ciufulit
că spînzură undeva deasupra vîjîind
se întîmplă și cu trunchiul
o asemenea izbăvire de piele și articulații
pînă cînd Ion rămîne un centru pîlpîind
din inimioara lui meschină
pînă cînd trupul acesta nu mai are ce închipui
și atunci se închipuie pe sine cucerind lumea
umplînd-o cu bunăvoința lui amețitoare.

Ion începe de nicăieri și se termină pretutindeni
neștiind pe unde se poate întîlni cu el însuși
ziua și noaptea preamărindu-l
strecurîndu-l în viața nimănui.
Oho, asta ar fi minunat dacă s-ar întîmpla
ce lecție le-ai mai trage cîte șuturi în fund
cu cîtă grație i-ai mai strînge de gît
neștiind de unde vin mîinile astea.
Ion, însă va trebui să bei
de mii de ori mai mult ca să te îmbeți.
Iar visele tale, Ion,
visele tale nebunești visele tale de fericire
de cîtă lumină va fi nevoie ca să se umple.
Cîte eforturi din partea lui Dumnezeu…

(Ce va visa căpățîna lui înghițind păsărelele
de pe firele de înaltă tensiune
iar gurița lui asemeni unei carotide deschise
ce vă închipuiți că o să susure?)

Rotind privirile iată paharele
barul ca o orgă stînd să explodeze
stai să vezi cum o să mă car de aici majestate
ce pași minunați o să fac
prin porcăria de rai la care visez
cu străzi grațios întunecate
și o să urlu fericit ori speriat direct în noapte
și voi cădea voi adormi
și voi visa crăciunul cu gunoaie
și nu voi mai putea fugi
mai e pînă la moarte.

Iată cum înțeleg eu timpul își spune Ion.
De silă însă azi nici măcar nu te mai sprijini de stîlpi.
Cîte neveste am zîmbești
și te trîntești pe spate în șanț.
Astfel se va acoperi peste una din nopți
ultima beție din viața lui Ion.
Să fie într-adevăr azvîrlită peste lume
imensitatea lui de vise
odată cu preascheleticul lui trup isprăvindu-se.

Gîndesc îmi spun
și nu am către ce să privesc
cînd pe drumurile din mine
gîndurile mătasea își rătăcesc
într-o continuă alunecare
dintr-o lume cu morți de geniu
în lumea asta cu soare.
Mi-e frică de gînd
și tac în limba gîndurilor
în aceeași după-amiază cu voi.

Un mort viu e un mort fericit.
Sînt epuizat ca un rege al ratării
ratez invizibilul
pentru cei care vin din urmă –
politica toamnei rage ca o proastă
la tinerii dezbrăcați în vară.
La înălțimea trecutului nu se înalță
decît cei ce cad –
în fața gîndurilor mele
destinul nu are nici o putere.

Și deodată cu toții am simțit
o mireasmă care nu suporta insolența
și am rămas cu chipurile în adierea ei
sălbatici ai unei ere de ierburi fără speranță.
Și atunci cei care nu erau de față
au început să plîngă
cu aer umed și de soare uitați
fiindcă urma să ne înrolăm voluntari
și trebuia să bem zdravăn
să se facă într-adevăr primăvară
în sufletele noastre abia mijite.



Acest text se dedică poetului Paul Păun

Regula de rostire și de scriere a tuturor impresiilor
este prostia neștiută că acestea se nasc dintr-o erotică nevinovată
prezentă în cîntecul de plăcere al vieții.

Rară singurătate o impresie care face atît de mult rău în crepuscul
tînărului care crede că are pentru ce să trăiască.

Interzicerea impresiilor trebuie numaidecît legiferată
sub pedeapsa cu sărutarea gurii celui care nu se poate abține
de la o astfel de obscenitate.

Obsesia fățarnică a modestiei împinge individul să aibă o impresie
în loc să necinstească adevărul
cu reverența dezbrăcării în pielea goală pe stradă.

Într-o călătorie a lunii de miere
impresia înseamnă impotență frigiditate
înseamnă nuanța pîndei executate imperfect de hiene.

Impresiile de călătorie ale scriitorilor sînt totuna
cu impresiile de călătorie ale maimuțelor de acum trei milioane de ani.

Ar trebui să inventăm o sărbătoare numită “ziua impresiei”
ca să vedem cît de imbecilă este planeta pe care ființele inteligente
au impresia că bucuria este o joacă a impretinenței iertate
odată cu această confesiune respingătoare
în miezul unei poezii.

Avatarul impresiei nu este judecata
ci măreția de a obține o floare sub formă de cur.

Nu-mi pot închipui o femeie iubită
în fața căreia să ai impresia că ești fericit
fără să ai exact în același moment impresia că ești un miel sacrificat
pentru nestemata florii carnivore
ucigașa tăcută a tuturor impresiilor datorită cărora erai atît de inteligent.

Necesitatea interzicerii impresiilor este mai romantică
decît necesitatea sentimentală de a scrie poezii
numai astfel se manifestă
eșecul inteligenței naturale.

Am nevoie de ochi transparent
ca să uit că sînt om
ca să cred că sînt.
Privește-mă
sînt ceea ce nu pot înțelege.
O palidă vioiciune m-a cuprins
și s-a lăsat obeză
pe creierul meu –
o clipă de entuziasm
e mai greu de dus în cîrcă
decît un cadavru.
Cu trupul meu sînt regele vieții mele
dintotdeauna cu fierul îmblînzirii
înfipt în spate.

Am decis ca de mîine
să nu mă mai plimb degeaba pe străzi
și să nu mai beau ca un nesăbuit vodcă
iar dacă mă voi mai sui vreodată în autobuz
am să le rînjesc binevoitor doamnelor
și am să le vorbesc într-o limbă
cu mult mai obscenă decît gingășia
(bunăoară onorabilă) a lamentației.
Așadar numele meu va zbura inocent fără patrie în gol.
E atît de simplu îmi spune conștiința deci nu e posibil.
Exact: vîrsta aceasta va sfîrși ca orice partidă de sex
în înțelepciune.
Am hotărît deci să înțeleg și să fiu înțelept.
Eșecul sătul de glorie mă va îngădui și mă va cultiva
cu ticăloșia lui exemplară.
Am să cuget la maxima pe care o voi înfățișa
drept blazon al deznădejdii mele.
Voi compune un imn al decrepitudinii necesare
dar nu voi plînge în cinstea lui.
De altfel cu totul și cu totul măreț răsare soarele
în urma trupului împodobit în frac și cu lenjerie parfumată.
Minunea se poate împlini.
Glăsuirea poate ucide păduchii cei nevinovați
un altfel de umblet coboară în pas…
Nu mai ai voie să rîgîi în magazin și nici să te scarpini în fund
cînd aștepți la semafor.
Lucrurile acestea fără căpătîi
nu vor zămisli în țuguiata-mi scăfîrlie înțelepciunea
însă mă vor înfățișa ca pe un înțelept
grozăviei de pubisuri călătoare.
Femeia! Iată deviza!
Iar luxul va fi de o cu totul altă factură.
Limitele lui nu stau din păcate în păcate.
Abia atunci totul se va împlini
cînd totul nu va mai fi atît de simplu
ca să nu mai fie înțelepți pe lumea asta.

(Am adormit. În vis purtam armură și lumea ovaționa.
Doi indivizi s-au repezit cu o cruce de lemn la mine
și m-au bătut.
Calul mi s-a speriat și speriat curgea din el
un șuvoi verde cu miros de brad.
Pe urmă eu nu mai eram pe nicăieri și totul s-a spulberat.
Uluit m-am trezit și am întins mîna după o țigară
însă am constatat că în locul țigării
apucasem pe cineva de mustăți.
Gîtlejul lui a inspirat furios de cîteva ori apoi s-a lichefiat și el.
Unde plecase Amalia cu pat cu tot?)

Am înțeles.
Obosit și dezgustat
m-am dus și mi-am dat demisia de la fabrică.
Sensul trădării îl pricepi abia la sfîrșit
și atunci ești încîntat că ai dat de el.
Nimic nu e în zadar.
Abia în clipele acelea se întîmplă revelația.
Dragostea uluitorul sentiment
“în care s-au transformat armatele cruciaților”
ațîțătorul și durerosul sentiment.
Lehamitea din care se înalță prădalnic amărăciunea
se înfiripă mai întîi cu nostalgia
a ceea ce ai fost prin ce ai cîștigat
și a ceea ce ești prin ce ai pierdut.
Îți vine să formulezi parabola simandicoasă
a lucrurilor bezmetice și de neînțeles.
Așadar nu femeia ci dragostea…
Acest cuvînt va trebui să nu mai fie un simplu cuvînt.
Va fi fost un semn ăla cu cruce din visul meu
ori poate bătaia pe care mi-a dat-o.
Un urlet fără sentiment nu justifică hainele sfîșiate
și mirosul nesuferit pe care îl las în urma mea.
Iată: groaznicul adevăr al înțelepciunii nu există
ori poate că nu este acela pe care l-ai visat.
Murmurul speranței trebuie transformat în răcnet.
Un cîntec de milă străbate mările.
Voi auzi pocnetul sec al pistolului în tîmpla mea bicisnică.
Din el va țîșni o vomă de fîșii din hîrtie colorată.
Se va aplauda.
Bărbații vor schimba cît se poate de des piciorul.
Uluite
femeile vor simți șampania scurgîndu-li-se printre sîni.
Așadar adio.