Am plâns destul, acum iar plâng...
În noapte îmi lipsește alinarea;
Tristețea nu pot s-o alung,
Oftatul greu îmi stinge lumânarea.

Prizonier...! Ostile legi,
N-am șanse cât de mici să-mi văd scăparea;
Doar rugi se-nalță ore-ntregi,
Mătănii lungi, până să-mi pierd răbdarea.

Nicicum nu-i vorba de noroc
Și nici de faptul că e „totul soartă”,
Fapta, speranței îi ia loc
Prin calcul, carte, care-s vieții poartă.

Greșind o zecimală doar,
O clipă din prezent sau viitoare,
Zădărnicim un plan banal
Sau unul d’inestimabilă valoare.

Ai plâns destul, acum iar plângi...
În noapte îți lipsește alinarea;
Tristețea nu poți s-o alungi,
Oftatul greu îți stinge lumânarea.