ascundeam caietele cu poezii de dragoste între cărțile din mica mea bibliotecă furată din stomacul meu mereu aflat în simfonie de tobe încețoșate speram să fiu vecinul mai mare acelor foi mirosind rău a cerneală da sunt un toxicoman ce-și vede sfârșitul într-un copac cu volanul în mână și cu zâmbetul pe buze mama plângea cu deșert iar eu îl înjuram pe tata că băuse în copilăria mea de trei lei falsificați toate lacrimile mamei știe că scriu și nu mă vrea pungă de plastic bătută de vânt mă vedea un arhitect de succes cu creionul după ureche o să murim mamă de foame cu aceeași simfonie de stomacuri întrecându-se cu lupii am scris scenariul morții mele la mișto așa ca să te sperii și să mă iubești mai mult decât toate curvele încătușate în albul ochilor mei decapitate nu plânge nu mai am pastile și cred că nici mașină n-o să mai și cred că nici pe tine n-o să te mai am mă voi ascunde cu negru pe cap în noapte și-mi voi găuri ochii cu scobitori gata nu mai am lumină sunt o umbră asfaltată cu piele