să stai încolăcit la rădăcina copacului
mulat pe trunchi ca un șarpe
să strângi cu toată forța până când scoarța devine pielea ta
rădăcinile brațele tale
trunchiul nevoia ta de iubire înălțându-și strigătul printre crengi
să descoperi astfel măcar un sens
unul singur
al rostogolirii vremelnice peste mormântul din care ieși atât de puțin
doar cât să vezi că există cer
să-i simți puritatea
albastrul nuanțat de săgeți de lumină ce trec ascuțit prin fiece frunză
ochii tăi
clipitori noapte zi sub biciuirea aspră a vântului
să înțelegi cine ești
ca să poți primi apoi împăcat
tăietorii de lemne
țapinarii
uitarea