Sunt lungi diminețile
În care îmi întind oasele pneumatice,
Îmi ascut ghearele de marginea patului
Până se tocesc
Și îmi înghit cuminte limba despicată
Până mi se opresc cuvintele
Trag în goană pe mine o piele tigrată în fâșii translucide
Și fosforescente
și haine și politețuri și zâmbete stângace

arunc pe umăr o vorbă
- ce nu te omoară te întărește -
Și ies în goană din casă
În buzunar cu covrigii pe care îi dau de pomană
Sufletului meu
Dacă plouă
Cu baloane de săpun
Sau din când în când cu miros de portocală proaspăt desfăcută
Ori cu întrebări copilărești: „sunt ochii tăi verzi sau căprui?”