Mult onorate doamne,
Distins auditor!
N-aș vrea să plictisesc, să fiu obositor,
(Că-mi zice și nevasta, când stau să o ascult,
Că o mai oboseam – dar se-ntâmpla demult)
Deci, dragii mei prieteni, veniți, v-apropiați
Și pe cuvântul meu că nu veți fi mușcați,
Că nu mai mușc nimica, mai bine de un an,
De când mi-am pus măsele și dinți de porțelan.
Mi-a zis și doctorița, pe când mă termina:
- Dacă mai muști, Florine, ți-o faci cu mâna ta.
Așa că stau cuminte. Dar simt c-am divagat;
Să ne întoarcem, dară, de unde am plecat.
Stimată adunare și invitați de seamă
V-anunț oficial – mă las de epigramă.
Ce? Nu vă vine-a crede? Zâmbiți cu îndoială?
Sunt serios cum este cea mai urâtă boală.
Chiar dacă și-or da coate prieteni cârcotași:
- Când nu te-ai apucat, cum, nene, să te lași?
Dar lasă-i să se-ntrebe, s-arunce invective,
Mă las de epigramă fiindcă am motive.
Mi-a spus madam Râpeanu că m-am născut târziu
Și că, la vârsta mea, e scandalos să scriu,
Că epigrama nu e, așa, pentru profani,
Se lasă relevată la șai’ș’cinci de ani.
Din perspectiva asta, cum spune la uzanță,
E clar că și Norică e-o tânără speranță
Ce-n ale epigramei se joacă-n praf cu ...aia.
Mai are mult de lucru s-ajungă ca Tataia,
Chiar dacă - asta-i viața - îți place sau nu-ți place,
Probabil n-o să aibă cu ce să se mai joace.
Mult onorate doamne ce mă priveați cu frică,
Stimați epigramiști și chiar și tu, Petrică,
Revin la subsemnatul - după un start perfect
Mă simt încremenit de-o vreme în proiect
(Cum zice Liiceanu către – pardon - lichele).
Am și eu aspirații, am visurile mele...
Și n-aș vrea consacrarea s-o întâlnesc postum
Că am și eu o vârstă și n-am scos un volum,
Deși m-am străduit și-am încercat mereu,
Cum spune și Becali – cu epigrama-i greu.
Am scris și la concursuri, pe cinstea mea vă spun,
Dar premiul, mai tot timpu',-l înșfacă vreun n.bun,
Că alta-i calimera când ai gustat slănina,
Ai avantaje clare, de-o pildă, Anghelina -
De când e prozatoare e parcă altă viață
Și altfel o privește țăranca de la piață.
Când morcovul i-l vinde, i-l scutură de praf,
Și-i dă la schimb verdeața pe un autograf,
Pe când la subsemnatul, să-l scuture? Nici vorbă.
Și iată, cu umorul, faci uneori și ciorbă.
Dar eu fac foamea, nene. Ce ciorbă, ce potol?
Îmi ostoiesc nevoia arar cu vreun rasol,
Vreo supă mai sleită, de-aceea, cum socot,
Sper să îmi dați dreptate când spun că nu mai pot.
Că am ajuns de-o vreme ca Nia, dragii mei,
Care-a ținut tot postul cu praz și dragavei
Gătite-n fundul curții, pe plită, ca fiertură,
Pe lângă care, fata, n-a pus nimic în gură.
Stimată adunare, prea multă vorbă strică,
Iubiți epigramiști și chiar și tu, Petrică,
Declar în fața voastră, lovit de-o anamneză,
C-am să mă iau, de mâine, de artă japoneză.
Nu faceți așa ochii, nu aruncați ocara,
Că poate auziră-ți și voi de Edi Þara
Care-a luat caimacul chiar în ograda lor.
Ce spuneți de exemplu? Nu-i mobilizator?
Chiar și pe sait, aicea, nu poți nega, să vrei,
Că arta japoneză e-n elementul ei.
Și poate, Doamne-ajută, îmi cade-n cap norocul,
Să dau de o poetă să mă învețe jocul
Și, sub aripa ei, aș duce-o ca în rai,
Mi-ar recita haiku-uri și m-ar servi cu ceai.
Nu trebuie să fie precum e Cosânzeana,
M-aș mulțumi, prieteni, să fie Loredana,
Sau poate să am bafta să prind acele zile
Să dau de o gheișă de 90 de kile
Ce, după ce mi-ar face o rață la ceaun,
Să aibă energia să-mi scrie și-un haibun
Servit cu multă artă și ochiuri la capac,
Că dragostea și arta ades trec prin stomac.
De-aceea, dragi prieteni, e hotărârea mea:
Adio epigramă, bine-ai venit haiga!