Lui Paul Poujaud


Mohorâta-nvălmășire
Ce-mi slujea drept somn, acum
Urmărind roza ieșire
A soarelui piere-n fum.
Prin suflet merg înainte
Cu-o încredere fierbinte:
E ruga dintâi! Gingași,
Abia smulși din dune grele,
Pe pașii rațiunii mele
Eu fac admirabili pași.

Salut! încă-n somn complice,
Voi, când gemene zâmbiți,
Similitudini amice
Ce-ntre cuvinte luciți!
Cu-o lărmuire de-albine
Vă voi avea-n coșuri pline,
Și pe-un fuscel tremurat
Din scara mea aurită,
Prudența mea lămurită
Și-a pus piciorul curat.

Ce-auroră-aici pe crupe
Care-acum abia tresar!
Iată-le, se-ntind în grupe.
Pe cât adormite par:
Una arde, alta cască;
Pe-un piepten de solz, firească,
Uitând degetele-i vagi,
Visării încă vecină,
Cea lenevoasă o-nclină
Pornirii vocii ei dragi.

Cum! voi - netrezite bine!
Ce-ați făcut, noaptea, în vis,
Idei, pe suflet stăpâne,
Curtizane din plictis?
- Mereu cuminți, răspund ele,
Prezențe în veci fidele,
Noi nu te-am trădat nicicând!
Noi eram nu depărtate,
Ci, păianjeni tainici, toate
În tenebra ta lucrând

Nu vei fi, de bucurie
Beat! când din umbră săruți
Mătăsoșii sori o mie
Pe enigma ta țesuți?
Iată ce-am făcut, decise:
Peste-ale tale abise
Întins-am fire subțiri,
Reținând nuda natură
Într-o fină țesătură
De plăpânde pregătiri...

Pânza lor spirituală,
O rup, și caut cu-avânt
În pădurea-mi senzuală
Oracolul meu de cânt.
A fi! Cosmică ureche!
Sufletu-ntreg e pereche
Unei extreme dorinți...
El se-ascultă-n tremurare
Și-uneori buza mea pare
Ecou șoaptelui lui cuminți.

Iată-mi vițele umbroase,
Hazardului meu temei!
Imagini duc, numeroase,
Asemeni cu ochii mei...
Orice frunză-mi dă în zare
Un servil izvor din care
Sorb acest zvon indecis...
Totul mi-este miez, și miere,
Orice caliciu îmi cere
Să-i aștept fructul promis.

De spini, nu mă tem! Brutal e,
Dar bine, când te-ai trezit!
Aceste prăzi ideale
Să fii sigur nu-ți permit:
Spre-a răpi o lume încă
Nu e rană-atât de-adâncă
Răpitorului să nu-i
Fie o rană fecundă
Iar sângele-i spune-n undă
Că-i cu-adevărat a lui.

Ating transparența toată
Pe-un invizibil bazin
Unde Speranța mea-noată,
Ținută de-apă sub sân.
Gâtul ei timp vag despică
Și fără seamăn, ridică
Un blând val interior...
Ea simte-n apa unită
Adâncimea infinită,
Și-i toată numai fior.


(traducere de Ștefan Augustin Doinaș)