I

Taie tăcut. Din înceata
creștere-a cărnii
suie statuia de piatră.
Totul se mișcă
întru parabole lucii,
aureolându-și
taina cea veșnic trăită.
Ce e mai greu, când îți este
deopotrivă
cu ce-i ușor, mai aproape
cântă iubirea.
O, până unde
zarea-și deschide 'n dorință
brațele goale!
Nordică navă cu 'nalte,
pline vântrele,
pradă de suflet albastru
duce, să prade
dorul pe mări bizantine.
Cerul se-aruncă,
trup desvelit, ca să 'nnoate
dincolo sieși.

II

Blond e văzduhul.
Fețele apei
razele calm le 'nmulțesc printre fire,
cânepă nouă,
însăși lumina răsfrânt cu lumină umbrind-o.
Sânii miros a tulpină
de lăcrămioare.
Câmpul roșește obrazuri de flori netezite.
Fruntea-i copil ce se ține de sălcii
ca să se scalde,
de rădăcini, cu o singură mână.

III

Fiece val a 'ncercat să-și aducă
stema de 'ntoarsă uitare.
Plaja însăilă tivuri, iar norul în slăvi se usucă,
fără de vânt, în ușoara luminii svântare.
Somn amețeala cuprinde cu mii de săruturi;
mreaja sfiită de fiară
crește'n afund străveziu rămurându-și poleiul de fluturi,
luciul gingaș din miezul genirii să-l piară.
Fire de timp mărunțite adunate-s în dune,
altor vecii mărginire;
liniștea este dospită 'n genuni să răsune;
înstrăinări își veghiază văzduh de 'ntâlnire.
Iese din toate furiș în culori înțelesul,
lumea e despăturită;
poți să te-auzi, însă nu să te-asculți: ești alesul,
însuși inelul când viața și tâlc se mărită.

IV

Cum își adună
cerul îndepărtarea!
Apele-l strâng din lumină
fără de soare
ca să se 'ntrebe 'n afunduri
dacă e 'n sine,
sau oglindit mai senin dacă este.
Tot mai rotundă,
tot mai înaltă deasupra
șade amiaza.
Stă Dumnezeu și ascultă
somnul din foșnet
peste pustiu călător de coloare.
Stă Dumnezeu și așteaptă
raiul din valuri.

V

Soarele cade.
Ultima pânză
arde aprinsă nădejdii.
Portul își strânge
toate catargele 'n cheiuri,
aripi de piatră,
să le păzească de seară.
Ultima pânză,
ultima barcă,
ultima rază.
Care pescar a rămas aruncându-și năvodul,
dincolo, singur?
veșnic în singură lotcă.
Toată svântarea
zilei pe marginea slăvii
stinge jăratic.
Toată lumina
parcă-și aduce aminte,
mugur de stele.
O, cum încânți depărtarea!
Gândul se scaldă,
iese subțire și tânăr,
umeri de fildeș,
iese pieptiș, nesimțit dintre valuri destinse.
Tălpile goale,
pașii de glorie 'ngroapă
scoicile acre.
Toată uitarea
parcă ar vrea să se știe,
fără de ieri, nici de astăzi,
fără de mâine,
numai un singur acuma.

VI

Unde cocorii
stolul și-pleacă?
Apele-albastre
murmură 'n scoică de-albastru
miere de flăcări;
sfintele nume,
aur de suflet pe buze,
pun cununie,
mângâie părul tău negru.
Este privirea
ca răsuflarea de-aproape?
Râură picuri
strălucitori printre sâni de pe umeri
marea din urmă,
toată, spre pântec, broboane.
Ca o silabă
tremură cerul pe tine.
O, cum se sbate
pasărea nopții
dunelor scunde...

VII

Dunele fumegă pale de vânt pe nisipuri.
Marea se 'ntinde.
Cerul se 'ntunecă schimnic de chipuri;
goală-i desaga de zi când e dorul merinde.
Rob întunericul alge agale adună;
plaiuri din viscol așteaptă svâcnirea de sânge;
gândul o pârtie lungă stingher așternând-o de lună
chiamă zăbava ce plânge.
Iar te cunoști în resfrângeri de fulger uimirii?
Negură-i fapta trecută,
sbatere 'n somn răsvrătit și pervaz adormirii -
Inima șade 'n fereastră de dragoste mută.
Valul tăiș din plăselele besnei lucește
cuvioșie păgână.
Vezi? De te 'ntorci peste umăr uitatul tău vis te ghicește
Noaptea gonește cu locul, iar ștersele-i urme o 'ngână.

VIII

Însăși minciuna
poate să cânte
ca o podoabă
care furtuna și-o 'mbie.
Mâna copilului tău vei lăsa-o deșartă?
O, dacă toate
vor să însemne pieire,
cât de frumoasă
ziua, de-alungul,
pe ale nopții catarge
se înfășoară?
Cât de frumoasă
mulsă-i lumina din ceața
dunelor sterpe.

IX

Apele besnei
ochii deschid amintindu-și
azimă crudă
dintru islazuri de suflet.
Spicul de-amurg desghioacă
boabele coapte.
Pleava de zi înfioară
valul de iarbă.
Inima ta e'n schimbate priveliști.
Þipă 'n răstimpuri
un pescăruș picurare de clipă
singură 'n vreme.
Pașii nisipul
parcă sub talpă l-adună;
dunele țin în calupuri
formele mării;
trunchiuri de pin încovoaie
golul tăriei,
vântul ce-a fost înlemnindu-l.
Și pretutindeni
duci pe cărări îmbinate
care se-împart, între sârmă ghimpată 'nainte
ca și în urmă,
deopotrivă în carnea ta visul
care te 'ncepe.