Genunchiul cum se-ndoaie din rotulă
Și în pământ se lasă pentru nuntă
Tot astfel fruntea palidă, căruntă,
Se-apleacă spre vecia ce-i destulă.

O scrie cu o-ndemânare cruntă
De se-nfioară Moartea, sub cagulă
Fecioara doar, cea dulce și fudulă
Găsește că-i o cale ce-i măruntă.

Sonetul se-ntristează, se bifurcă,
Dar fetei cea de-acum ce poți să-i ceri?!
Flăcăul de la sat te ia în furcă,

De un pistol, prin burguri, poți să pieri
Și asta-i ce fiori în dânsa urcă.
La urma toată-i azi cum a fost ieri...