mi-e teamă de gol și singurătate
îmi chinui picioarele desculțe pe ploi
până-n hăuri la casa nopții
unde îngerii au în mâini lumânări aprinse

nu știu ce vânt mi-a adus sămânța de întuneric
și această lipsă de sinceritate
la care mă duc să caut lumina
din ochii care varsă lacrimi de bucurie

palmele mele învățate să plângă
strâng în caușul lor nevoia de plecare
într-un ținut fără căutări zadarnice
și fără drumul uitat al întoarcerii

acolo se plimbă copacii prin umbre
și-n urma lor trag o căruță goală
cu sentimentul că se va urca o stea
să-mi călăuzească pașii prin vid

cu atâta răceală în gânduri
pe întinderi neștiute
dau cu oiștea-n gard
și mă întorc bolnav de nepăsare
la casa de pământ roasă de ape