Inimă, întuneric ascuns în întuneric,
Descoperită de propria durere,
Cu glasul plin doar de tăcere,
Te poartă iar prin nopți târzii
Spre rugi aprinse-n zori,
Închină iar a ta pană misterului
Rugând eternul:
“Privește milostiv spre noi, o, Doamne,
Spre golul ce stăpânește inimi,
Felinare stinse în clipe adâncite de temeri,
Privește și uită pământul din noi
Ca să putem înțelege eternul.
Unde ești Tu?
De ce te-ai ascuns de privirile noastre?
Când te-am gonit dintru noi?
Întoarce-te în ultimul ultim
Ca să strivești cu veșnicia pumnului Tău durerea
Ce-a transformat trupul în lacrimă.”