orașul meu este un autobuz
în care vântul suflă atât de tare
că auzi tot ce nu vrei
gândurile stau pe scaune
țepene
asudează se șterg cu dosul palmei
își dau binețe ori se uită cruciș
unele intră în vorbă
se face un tărăboi
de se zdruncină tăcerea
ca la hârtoape în viață
pe care nimeni
nu

copacii nu găsesc loc pe scaune
mai țin câte-un câine lângă genunchi
ori vreo pisică în brațe
unii se agață de câte-o pancartă
flutură steaguri se strâmbă la reclame
tufele pitite pe după ei
privesc ca prin lentilele mării

mereu ocupate
de cugete care țin loc
de oameni

întunericul cade ca o cămașă de noapte

la vremea asta nimeni
nu mai urcă nu coboară
ultima cursă

(10 august 2010)