E lung pământul, ba e lat,
Dar ca Zamfir de ofticat
Un altul, pe-astă lume nu-i,
Și-avea o soață, - soața lui -
În fața trenului s-o pui
Că nu-i păcat!


Și dac-a fost bătută des,
Desigur, voi ați înțeles,
Că dintr-al dinților șirag,
Vreo patru i-au rămas pe prag
Și pân’ la urmă tot cel drag
Mi i-a cules.


El, cel mai drag, ca un bujor,
Ajuns plutonier major,
Cu gânduri bune, gospodar,
A-ntârziat la un pahar,
Și soața l-a croit c-un par,
Cam repejor.


Dar au venit iar vremuri noi,
Zamfir plecat-a la război
Și a trecut de-atunci un an,
El luptă în Afghanistan,
Iar dânsa umblă c-un golan
Sau chiar cu doi.


N-ar fi știut Zamfir pe veci
Ce party-a fost la el în beci,
Dar gemeni negri, cu păr creț?
A altoit-o c-un hârleț
Și-apoi a-nchis-o în coteț,
Cu gesturi reci.



Și-a zis Zamfir: să fiu nebun
Și să devin ghiulea de tun
De n-am să fac din ea model!
Va sta ca pușca în rastel,
Nu va mișca în front defel,
Atât vă spun!


Și, ca pedeapsă, a jurat
C-o pune-ntruna la săpat,
De câte ori călca pe bec!
El spumega ca un berbec,
Dar nu era deloc zevzec,
Doar ofticat.


Și-a dus-o colo, peste deal,
El bea o țuică, sus, pe mal,
Cronometrând-o liniștit!
Odată dânșii s-au iubit,
Dar șarpele i-a ispitit
În așa hal!


Săpa tranșeu după tranșeu,
El sta de pază ca un zmeu,
Și nimeni n-a știut vreodat’
Pe dealuri, cine a săpat,
Și oamenii au invocat
Vreun OZN-eu!