Niște oameni detașați și evitați de aparență
mi-au sugerat că, pentru a mă ridica de jos,
să pot măcar privi spre înălțimi, nu chiar să le decid,
ori să le locuiesc,
ar trebui să mă hrănesc cu lumea ca și când aceasta
nu ar fi a mea.
numai că foamea asta a scormonit în mine
ca într-o fiară veche
și-am vrut să devorez deșertul mai întâi,
să vin, să vă privesc,
să mușc apoi din lumea pe care v-ați clădit-o.
nu vă mirați că uneori mi se scrâșnesc și dinții,
iar alteori și înțelesul.


acestea se întâmplă pentru că gura mea
poartă-n cuvinte un deșert al timpului pe care l-ați trăit
fără să-l fi făcut eternitate.
pare foarte crăcănat acum în multe dintre faptele noastre,
de la cât de mult i-a călărit pe oameni.


voi, tineri, cei care drenați lumina din carne,
precum niște chirurgi infernali,
pentru a privi împrejur,
feriți-vă cât puteți de distracție,
ca să cunoașteți mai apoi
binele și însăși fericirea!