De-mi pare ceru-albastru cum n-a fost niciodat',
E fiindcă el seninul din ochi ți l-a furat!

Și de-mi îmbăt privirea sub crengi cu mii de flori,
E că din orice floare-mi zâmbești - și mă-nfiori!

Și dac-ascult prin codri vreun susur de izvor,
Þi-aud glasul tău dulce - murmur seducător...

Iar dac-admir, spre seară, amurgul cel divin,
În focul lui cel roșu văd gura-ți de rubin!

Dacă regina lună mă-nvăluie-n argint,
Mă-mbăt mai mult de tine, mă chinui și mă mint.

Când noaptea, frânt de muncă, de somn cad secerat,
În vis mă simt de tine cu drag îmbrățișat...

Și-atunci, din somnul dulce, din visul meu ceresc,
Aș vrea ca niciodată să nu mă mai trezesc!