Uneori mă simt lacrimă
plânsă de Dumnezeu,
în infinita-i lucrare.
Mă conturez apoi râu,
căutându-mi pașii copilăriei.
Cresc, evoluez.
Viața mă varsă în mare.
Talazuri înspumate mă izbesc de pereți,
frământări iscate-n adâncu-mi,
mă afundă și mai mult în adânc.
Urc, cobor, iar urc, iar cobor,
ca o spumă pe val, purtată agale la mal.
Mă topesc apoi ca un fir de nisip,
sub privirile destinului.
În clepsidra vieții îmi reiau traseul,
respirând orele, zilele, și anii
unei lumi din lacrimi,
plânse de cer pe pământ.



18 septembrie 2010