Fâlfâilă este un pretext.
Fâlfâilă este un iepure gras și roz.
Când își fâlfâie urechile,
undeva în lume se produce un transplant de inimă.
Cauzalitatea asta meschină are șase fețe și două direcții,
ca două zaruri căzute-n doi-doi, pe tabla lui octombrie.
Fâlfâilă nu-i din pluș, o nu!
Fâlfâilă e din logos și mofturi,
e din emoții și cuvinte Fâlfâilă;
ochii și fruntea și coastele și palmele din pluș
au rămas în mine.

Pe vremea aia,
frunzele jucau alba-neagra între pulpele toamnei,
arborii își apretau cămășile vișinii,
aerul mirosea a cearșafuri pătate cu vin.
Geaca de blugi decupată dintr-un peron gripat,
în mânecă, trandafirul clișeic,
pitonii de oțel in privire,
țigara între suflet și tâmple,
și eram gata
de luptă.
Fâlfâilă nu era pe-atunci, dar asta n-are a face.

Duminica asta-i ca o babă cu icter,
traversând un cimitir,
cu sicriul în spinare.
Curge galben, curge economic.
Ochii mei o urmăresc printr-o baltă cântând la vioară.
Balta aia va ajunge undeva,
undevaul va ajunge-n Dunăre,
și cine știe cine mă va privi fix în ochi.



Fâlfâilă se dă huța în brațe căptușite cu albastru,
sărută ochi ca două ceruri fulgerate,
și cere bot.
Mângâiat de stâpân,
Fâlfâilă își fâlfâie urechile.
Îmi deschei pieptul c-o nemișcare largă,
și aștept.

Duminica asta-i numai bună
de întors la murit.