Am întâlnit o româncă înstrăinată
cu sufletul gol ca un sac de aer
avea mâinile lungi, degetele subțiri,
obrazul palid.
Purta-n trupul zvelt o imensă greutate
inima ei era lângă copii
și copii erau acasa departe.
Nici un bărbat nu mai avea loc
nici frumos nici bogat,
era iluminată de o dorință
și a rămas neconvinsă
cum sunt unii oameni
în fața unui lucru nemaivăzut.

Am intrat în casa ei
cu smerenie ca într-un schit
în care nu trebuie să se audă pașii
aerul trebuie respirat curat
clipele să fie toarse-n tăceri
ca într-o biografie prăfuită
în care nu amintitește despre alții
și nici prea multe despre sine

Între pereții singurătății ei
n-a spus de hăituirea gândurilor
care o seacă de dor,
despre munca grea și obolul strâns
nici despre casa mică cu suflete înrămate
și mirosul de busuioc.
Mersul ei cu o legănare suplă
printre vorbe spuse cu greutate
mă intimida, o simțeam plină de ceva
nedefinit care o stăpânește,
cum înaintează prin timp
cu sufletul de sare
cu mersul pe nisip,
pe un drum la capătul căruia
se termină pustiul.