Am intrat singuri
în cele mai necunoscute
grote
unde zborul liliecilor orbi
caută tavanul de întuneric.

Cea mai fioroasă spaimă
ridică părul pe cap,
împreună cu tine
stăpânesc umbrele,
cu inima îți încălzesc sufletul.

Sunt un simplu prefăcut
închis în tăcere ca-n bezna
prin care nu trece nimeni.
Se aud doar pașii
cum moartea deschide ușile
pe coridoare,
viața ține în mână cheile
pe care deseori le încurcă.

Regret trupul acesta din carne
anchilozat în el însuși,
aș vrea să-i pot spune că în el
nu sunt eu
și nu ești tu cea care privește,
trăiesc senzația târzie
a trecerii noastre prin zăpezi.

Þi-am auzit cuvintele rupându-se
pe timpul care ți-a încrețit pielea,
ochii verzi au rămas naufragiați
ca două conifere printre foioase
și-n iarna lor urlă lupii de foame.

Noi am pierdut corăbiile vremii.
Vine din nou primăvara,
să nu ramânem cu o piatră pe suflet,
sub greutatea ei
să se ascundă zădărnicia
și drumul să se termine abrupt
ca ziua frumoasă cu o furtună.