Ne plang copacii in gradina, de dorul frunzelor pierdute,
De golul presarat prin ramuri si cuiburi parasite-n zori,
Si par stinghere raze lucii, pe umbra noptilor cernute,
Facand sa para-ntreg orasul, lacasul tristelor comori.

Noi suferim de nostalgie si mai iubim natura moarta,
Chiar daca toamna-i o printesa, in par cu frunze ruginii,
Suntem ostateci in castelul, ce-l vom cladi in alta soarta,
Si-ascundem ganduri pe la tampla, de dorul altor herghelii.

Se-aude clipa cum ofteaza, cand ne iubim la nesfarsit,
Pe trepte coborand in suflet, ne strecuram inspre trecut,
De teama ca-ntr-o amintire, un chip senin a adormit,
Si-mi va fi greu sa cresc din nou, in toamna vechiului sarut.

Pe soclul frunzelor uscate, ne vom urca privind peste copaci,
Purtand o mantie de stele, lasand speranta-n grija nimanui,
Si-n toata-aceasta nebunie, sa-mi dai cuvintele cand taci,
Sa nu ranesc singuratatea, crescuta-n lacrimi de statui.