l-am visat pe Don Quijote

pe o insulă de rubidiu

nu l-am privit niciodată în ochi
în prezența reprezentărilor sale am întors instinctiv capul
puzderia imitatorilor m-a scârbit
nu pot să mai mint
că morile de vânt la final nu triumfă

atlasele nu au nevoie de metafore
bomba inimii ticăie o dată la un milion de ani
cine dintre noi nutrește atâta pasiune încât
să trăiască incalculabil de mult pentru ca
în Marele Turnir să țină în mână Lancea Căii Lactee
și să primească Năframa din mâna cu vene albastre a Vârstei

… suntem mărunți… aici acum
pozăm ne îmbătăm facem schimb de umori
arareori mai răsturnăm guverne
ne lovim unii de alții cu zarva bilelor de biliard
și a sticlelor de bere în serile de sâmbătă

duminicile sunt întotdeauna pustii
dacă bate vântul auzi cum nisipul roade din clădiri
am inventat zăvorul de frica șobolanilor
dar acesta protejează doar pe naivi
pentru că am deschis ferestre-ntr-un computer
în definitiv e o problemă de timp

de-aceea m-a cuprins un dor cumplit de Don Quijote
de Galilei de Bruno și de alți nebuni
ce nu repetă – papagali la unison – cu glas mecanic
„dumnezeu există!”

în calendar sunt cifre nu sunt zile
pe când se lasă întunericul încetez să mai cred în sfinți
mai importante sunt ceasurile
tot mai fine mai precise
însuflețite de atomii indiferenți la rotația planetei
și la unghiul de înclinație a turnului din pisa

haideți să ne jucăm cu cele două pietre:
Mare
Mică
oricum ajungem împreună la p/Pământ