Te-ai dus lumină de la noi,
călătorești pe drumul pietruit cu stele,
în tainice firide te adăpostești,
din colțul umbrei smerit tu ne privești.

Cum chipuri se desprind înmărmurite,
în gloata perfidiei își ascut azi colții.
Bolnavii zac iar colapsul docil al rațiunii,
în murmur descinde pe muntele ipocriziei.

Nu mai există vultur cu aripile-ntinse,
planându-și pașnic peste Carpați pliscul,
să-și amintească cum că paradisul
fuse pripas aici, acum e toamnă ninsă.

Când erai falnic munte de stâncă și granit,
îți năpădiră flora, o faună de fiare.
Le-ai adăpat pe toate și le-ai îndestulat
cu frunza-ți verde, leac și hrănitoare.

Putregaiul moale ce-l roase niște carii,
n-a reușit să-ți scuture esența-ți pură.
Te-ai refăcut stejar, cu o coroană seculară,
cu rădăcinile-ți înfipte-n glie și-n istorii.

Și din obolul milei, ce-ți scurse a ta sevă,
mâncară toți flămânzii pân` ce-ți pieri vederea.
Ai luat-o azi cu tine în orizontul zării,
să fericești lumina, cu duhul tău de zeu.

Dă-ți mâna cu altoii de viță strămoșească,
și întregește-i ramura, nobilă românească.
Cu lacrimi plânse ți-oi adăpa învierea,
neamului tău, rămâne-vei lumina.


7 noiembrie 2010