e frig
diminețile urcă pe trupuri ca șerpii
diminețile noastre
nu ale lor
ciudat să privești viața așa
din trupurile devenite doar mecanisme
și sunt multe în baraca asta unde soarele șterge dulce amar buzele vineții
între ele atârnă sugrumată o grimasă anume
aceea a renunțării
stau ghemuită în mijlocul lor
mi-am întins sufletul pe pământul umed și rece
vreau să calce pe el cea din urmă zvâcnire a omului care a fost aici
în depozitul ăsta de piele întinsă pe oase
de dinți sclipind ironic în ochiul foametei desăvârșite
de degete încleștate pe singurul lucru rămas viu
privirea
ciudat să treci ca un abur
prin toți ochii aceia superbi
atât de vii încât ceilalți se tem de atingerea lor
tresar ca la tăierea cu muchia unei coli albe de hârtie
pe care sunt înșiruite umbrele privirilor
numere
mi-am întins sufletul pe pământul umed și rece
scriu pe el fără cuvinte despre ultima noapte a trupurilor în baraca prea strâmtă
și despre cum
după
au rămas roind în razele lunii
privirile lor