Uneori, am impresia că viața mea cuprinde în sine
toată viața contemporană a lumii.
ochii femeilor încep să privescă universul
și eu le sunt un martor dator…
cunosc ochii lor, așa cum un călău găsește înțelesuri
sau își citește viitorul
în forma fiecărui gât care i se dăruiește.


un tren trecând spre orașe, speriat că-l va ajunge timpul,
duce oameni și materii prime undeva,
la întâlnirea cu lumea. am ieșit dintr-o gară, echipat corect,
și vroiam să ofer mângâieri precis mărginite.


dar, înainte, am ținut să o întreb, așa, generic,
cum ar întreba un bărbat o femeie:
la ce crezi tu că ne folosește iubirea?


eu cred că este mărginită, pentru că mângâierea mea
trece mai departe, de la trup încolo, către suflet.
iar sufletul este nemărginit, asta ai mai auzit și tu…


cu mâna atingându-i obrazul pălmuit de lume,
decid întruna timpul,
iar atingerea mea este promisiunea contracțiilor ei.


acesta este poemul bărbatului care se apropie de inimi
cu ezitarea timpului care aduce răsăritul, primăvara
și moartea.


speranța parazitează lumea
și consumă timpul ca pe o nădejde.


printre câte degete unite n-o fi trecut luna
și în câte zile
nenumărate perechi de ochi închiși
n-or fi ascuns lumina dintre ei...