Alternând jocul cu gravitatea mă uit la păianjenul din colțul camerei care își țese pânza.
Pânza de care atârnă îndoiala universului meu domestic.
Păianjenul începe să tușească țesând în jurul său poezia pustiului și a respingerii singurătății.
Din pânza de păianjen cade hieroglifa nostalgiei, lăsându-mi ochii să descifreze chipul de femeie.
Abordând în tăcere cuvintele, chipul femeii devine un reproș indignat.
Brusc atitudinea mea oscilează între dorință și tăgadă.
Absența ei devine prezentă, în plus îmi pune imaginația la încercare.
Păianjenul începe să tușească, tușește atât de tare încât se zdrobește de tavan.















O haină veche, prăfuită de călătorii atârnă în cuier.
Buzunarele ei sunt pline de ipostaze ale călătorului.
Pe reversul hainei operează un păianjen sub semnul timpului.
Păianjenul țese o poveste, un bay-bay, un loc de odihnă.
Dar unde este călătorul? I-au obosit picioarele? I s-au uzat hainele?
Sau i-au rămas doar ochii și exercițiul minții.
Mânecile prăfuite ale hainei coincid cu vârsta deziluziilor.
Ele sunt portretul și biografia aprofundată a călătorului.
Dintr-un buzunar al hainei, atârnă portretul unei tinere, liberă și interogatoare.