Nu. Arta Popescu nu s-a născut,
Nu. S-a inventat doar un biet aparat.
După ce se umflă o burtă de mamă,
La ea se conectează un trenuleț electric.
Acesta merge, șuieră,
pufăie - și burta de mamă scade.
Jucăria merge numai și numai
cu energie de-asta strânsă acolo în cele 9 luni.
Nu, n-a existat.
Au fost doar liniile trenulețului electric
întinse prin cameră
după cum s-a calculat
configurația liniilor ei din palmă.
Trenulețul merge, pufăie, șuieră,
dar Arta Popescu nu. Ea încă n-a existat.
Nu. Nu e nici măcar fericită.
Nici măcar cât un gândac de bucătărie
într-o pungă plină cu zahăr.
Nu e fericită
nici măcar cât un gândac de bucătărie
mort într-o pungă plină cu zahăr,
Arta Popescu nici măcar n-a murit.
S-a inventat doar un biet aparat.
Conectezi aparatul
și totul merge, parcă, de la inima ei.
Mașina de spălat spală,
mașina de călcat calcă,
frigiderul răcește,
telefonul vorbește.
Numai cu energia inimii sale.
Doar de la ea, o clipă, becurile străzii
au strălucit orbitor.
O clipă - dar tot a fost prea mult.
Căci ea pe loc s-a consumat.
Nu, n-a murit.
Alta Popescu nici măcar n-a existat.
A rămas doar, așa, ceva, acolo...
ceva conectat la aparat.
Ah, înger-îngerașul ei cu motor!
(Care te-ar fi luat și pe tine în zbor.)
înger-îngerașul ei ca o muscă albă, încărunțită,
mare cât un papagal.
Ce s-ar mai fi învârtit el
în jurul capetelor noastre!
Ca orice muscă, în jurul botului de cal.
Ultima muscă dată afară din Cișmigiu,
bătrână, -nțepenită, târându-și aripile pe caldarâm.
Ultima muscă pe care
numai și numai Popescu ar fi putut s-o prindă
(ca un poet în adevăratul înțeles al cuvântului)
între paginile abecedarului său unsuros.
Trosnind, foșnind, scârțâind.
Ah, Arta! Arta Popescu!... Ce păcat!...
Nu s-a inventat decît un biet aparat.